Ce au in comun baia, bucataria si sala unui spital? Strict vizual vorbind, toate prezinta pe perete acelasi material: faianta. Dar cum s-a ajuns aici? Va propun sa aflam.
Faianta, uneori este poreclita „Faianta Spaniola”. De ce? Deoarec spaniolii au fost printre primii europeni care au intrat in contact cu faianta. Maurii au adus tehnica faiantei glazurate cu staniu la Al-Andalus, unde s-a perfectionat arta lustreware-ului cu glazuri metalice. Din cel putin secolul al XIV-lea, Málaga din Andaluzia si mai tarziu Valencia au exportat aceste „marfuri hispanomoresice”, fie direct, fie prin Insulele Baleare in Italia si restul Europei. Mai tarziu aceste industrii au continuat sub domni crestini.
„Majolica” si „maiolica” sunt versiuni pocite ale „Maiorica”, insula Mallorca, care a fost un punct de transbordare a pamanturilor rafinate cu sticla expediate catre Italia din regatul Aragon in Spania la sfarsitul Evului mediu. Acest tip de ceramica spaniola se datoreaza mult mostenirii sale maure. Faianta Spania ajungea in Italia, iar de acolo in nord (Franta si Anglia). Acestea doua din urma au investit mult in industria faiantei.
In Italia, faianta din sticla produsa local, numita acum maiolica, initiata in secolul al XIV-lea, a atins un varf al succesului la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea. Dupa aproximativ 1600, acestia si-au pierdut atractia fata de clientii de elita, iar calitatea picturii a scazut, cu modele geometrice si forme simple care inlocuiau scenele complicate si sofisticate ale celei mai bune perioade. Productia continua pana in prezent in multe centre, iar marfurile sunt din nou numite „faianta” in engleza (desi, de obicei, maiolica in italiana). La un moment dat „faianta” ca termen pentru ceramica de la Faenza din nordul Italiei a fost un termen general folosit in franceza si apoi a ajuns in engleza (faience). Evident, din limbile inrudite (aici, franceza si italiana) romana a preluat si adaptat cuvantul la fonetica proprie, ajungandu-se la faianta.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, portelanul mai ieftin si faianta rafinata dezvoltata pentru prima data in ceramica Staffordshire, cum ar fi crema, a preluat piata pentru faianta rafinata. Industria franceza a primit o lovitura aproape fatala printr-un tratat comercial cu Marea Britanie in 1786, mult presat de Josiah Wedgwood, care a stabilit taxa de import pentru faianta engleza la un nivel nominal. [5] La inceputul secolului al XIX-lea, gresie fina – arsa atat de fierbinte incat corpul netesit vitrificeaza – a inchis ultimele ateliere ale producatorilor traditionali chiar si pentru steinele de bere. La capatul scazut al pietei, fabricile locale au continuat sa aprovizioneze pietele regionale cu marfuri grosiere si simple, iar multe soiuri locale au continuat sa fie realizate in versiuni ale stilurilor vechi ca forma de arta populara si astazi pentru turisti.
Totusi, secolul XIX aduce o reinviere a gustului pentru faianta. Treptat, ea devine nu numai un simbol al elegantei, ci si n mecanism de acoperire a peretelui pentru a preveni murdarirea sa si facilita curatarea.
